Blestemul omului PERFECȚIONIST
Ceea ce urmează să citești poate face diferența dintre sănătate și boală psihică în viața ta!
Dacă ești un performer în meseria pe care ai ales-o, probabil îți vei explica majoritatea momentelor de stress exagerat prin care ai trecut.
Dacă ești înconjurat de oameni obsedați de excelență în ceea ce fac, probabil îi vei putea ajuta ca manager sau consultant.
Partea cea mai frumoasă este că nu e nimic dificil în metoda pe care vreau să ți-o prezint.
Este pur și simplu un întrerupător…
…un întrerupător al stării de stress cauzat de obsesia pentru perfecțiune…
Dacă ai orbecăit vreodată prin bezna dintr-o cameră, căutând cu nerăbdare butonul dătător de lumină, atunci vei înțelege ușor acest articol!
… numai că în acest caz, camera respectivă este vastă cât tot restul vieții tale…
Să începem:
În anul de grație 1994 mă pregăteam febril pentru un examen la Contabilitate (am învățat la facultatea de Stiințe Economice). Profesorul era un tip dur cu pretenții absurde. Pentru nota 10, trebuia ca la examen să îi papagalicești în scris cursul.
Cum în perioada aceea eram îndoctrinat cu ideea că performanța = nota 10, m-am pus cu burta pe carte și am tocit.
Rezultatul?
La examen am scris cuvânt cu cuvânt, cu elan proletar, tot ce îmi aminteam din cursurile pe care le învățasem.
Rezultatul?
Nota 6.
De ce?
Păi simplu!
Două dintre subiectele de două puncte pe care eram convins că le-am scris bine le confundasem cu alte două subiecte din curs.
Scrisesem perfect… dar despre altceva decât subiectul de examen!
Din fericire pentru mine, acela a fost un moment de întrerupere a obiceiului stupid pe care îl avusesem… și anume să confund mijlocul cu rezultatul.
Obișnuisem să cred că dacă faci ceea ce ți se cere/spune, obții ceea ce vrei.
De fapt, dacă faci CORECT ceea ce ți se cere obții CORECT ceea ce vor alții.
Am înțeles atunci, într-un stil care s-ar putea numi ”dat cu capul de pereti”… că am nevoie de o schimbare a felului în care mă raportez la performanță…
Să dăm ceasul înainte vreo 18 ani…
În momentul în care scriu, ideea de performanță mă preocupă în continuare.
Excelența simțită sau văzută îmi provoacă și acum fiori de plăcere…
Când văd un dansator, un muzician sau un specialist de top cum performează la cel mai înalt nivel sunt impresionat până la lacrimi… iar naturalețea performerilor de top mă inspiră până în măduva oaselor…
Și totuși…
Ceva s-a schimbat fundamental în felul cum privesc performanța!
Acest ceva este felul în care mă raportez la propria performanță.
Am constatat în anii din urmă, mai ales la începutul carierei mele de vorbitor public și autor, că terminarea unui curs ori finalizarea unui articol mă lăsa cu un sentiment nedeslușit de tristețe…
În primii ani am pus asta pe seama efortului foarte mare pe care îl depuneam ca să… ”iasă treba bine”…
Apoi,… am început să observ ce anume se întâmpla de fapt în mintea mea după un astfel de eveniment…
Apoi am întrebat și pe alții cum se simt și ce își spun după ce performează…
Mulți dintre ei aveau același sindrom… un fel de stare nedeslușită de gol interior…
Tot căutând explicații am descoperit în cele din urmă în ce constă acest obicei prostesc de a te simți neîmplinit imediat după ce ți-ai livrat inima și inteligența către beneficiarii serviciilor tale…
Este obiceiul de a căuta perfecțiunea cu iluzia că o poți găsi.
Este un blestem cu care foarte mulți dintre performerii de top s-au confruntat, măcar episodic în cariera lor.
Nu voi insista aici pe cauza psihologică a acestui obicei (sistemul educațional bazat pe note de la 1 la 10 are cu siguranță un rol important).
Ce mi se pare cu adevărat interesant este metoda concretă prin care poți să scapi de un astfel de obicei și felul cum pot fi și alții ajutați să scape de el.
Din fericire, această metodă este surprinzător de simplă și se referă la schimbarea la nivel mental a unei singure întrebări:
Cum să schimbi întrebarea care te îmbolnăvește …
Practic, performerii care se simt neîmpliniți după ce reflectoarele scenei se sting, își populează mintea cu gânduri autoevaluative.
Pe bună dreptate, după ce am performat, ne punem întrebarea ”Am performat bine?”
Din nefericire, performanța înseamnă exigență, iar asta înseamnă să compari realitatea cu perfecțiunea.
Așadar… avem un performer care tocmai a finalizat o reprezentație, iar mintea lui începe în mod fatidic să lanseze versiuni ale întrebării:
”Ce nu a fost PERFECT?”
…și cum între urechile performerului se găsește o mașinărie ultrainteligentă numită creier, întrebarea va da prilejul unei liste complete cu răspunsuri, care oricât de corecte ar fi, au un efect devastator asupra stimei de sine a aceluiași performer.
Și pe bună dreptate!
Când ești epuizat de efortul de a te dărui trup și suflet celor pe care îi servești, ești în cea mai proastă stare în care să îți dai singur feedback negativ!
Dacă însă ai apucat să celebrezi încheierea unei etape a muncii tale depuse în folosul celorlalți, te vei afla în starea potrivită să vezi ce se mai poate îmbunătăți.
Practic, tot ce ai de făcut este să schimbi întrebarea inițială ”Ce nu am făcut perfect” cu alta mai potrivită momentului.
Eu recomand: ”Cât am PROGRESAT? ”
Când evaluezi rezultatul cu această întrebare, același dispozitiv ultrainteligent dintre aceleași urechi este ”forțat” să îți facă o listă cu tot ce a mers bine.
În acel moment, stima ta de sine va crește!
În acel moment te vei simți mai împlinit și vei trage de unul singur concluzi că ”a meritat efortul”…iar când efortul a meritat, … va merita și efortul de îmbunătățire ulterior!!!
Asta e tot ce avem de făcut, noi, performerii prea exigenți cu noi înșine, dacă vrem să rămânem sănătoși la cap!
Să schimbăm întrebarea când ne evaluăm munca …și mă refer aici în mod specific la PRIMA întrebare!
Nu înseamnă să nu îți pui problema îmbunătățirii muncii. Înseamnă doar să nu te grăbești să cauți noduri în papură…
Un student care a luat nota 9 poate fi forte fericit sau foarte trist, în funcție de felul în care se raportează la acea notă.
Dacă părinții și profesorii l-au antrenat ani de zile să creadă că ce nu e zece e PROST, de fiecare dată când ia un nouă se va simti ca atare…
Un atlet ar putea să câștige concursul de alergare cu zece secunde față de următorul clasat, dar cu o jumătate de secundă sub recordul olimpic.
Dacă toată viața și-a băgat în creier că trebuie să bată acel record, s-ar putea întâmpla să stea cu medalia de aur la gât într-o stare vecină cu cea a condamnatului pe eșafod, cu ștreangul de gât…
După părerea mea, asta e o imensă prostie, pe care mulți oameni capabili și exigenți și-o administrează în doze homeopatice, de fiecare dată când finalizează un proiect.
Acest articol e un apel adresat tuturor celor care nu au găsit încă întrerupătorul care poate face lumină în tot restul vieții lor profesionale.
Iar întrerupătorul este schimbarea întrebării inițiale… de la ”Ce nu a fost perfect”… la ” Cât am progresat?”
Mai întâi celebrează progresul, apoi perfecționeză rezultatul, și astfel vei obține pe lângă performanță și împlinire!
