Totul până la bani …

De câteva luni mă obsedează o întrebare:

De ce oamenii uita de integritate când vine vorba de bani?

…Ești prieten de ani de zile cu un om și când apare o oportunitate pentru el să câștige mai mult ca tine îți întoarce spatele de parcă v-ați fi cunoscut acum 5 minute în tramvai…

…Împărtășești aceleași interese, valori și proiecte cu cineva și dintr-o dată găsește un motiv de ochii lumii să schimbe macazul fără ca măcar să te anunțe de intenția de plecare.

…Trăiești ani de zile sub același acoperiș cu un om și dintr-o dată îți lasă un bilet de adio fără preaviz…

…etc

… Toate aceste cazuri, mai ales dacă se referă la oameni educați, au ca numitor comun confuzia pe care o simţim în procesul de maturizare…

Iată si explicația mai detaliată pe care am găsit-o

La majoritatea oamenilor interesați de dezvoltare personală, vine un moment în care ajung pe treptele superioare ale piramidei lui Maslow.

După cum probabil știi, această piramidă este foarte utilizată în psihologia motivației.

Maslow spune că oamenii sunt înclinați să își satisfacă mai întâi nevoile de bază (hrană, adăpost) și apoi se orientează treptat spre satisfacerea celor de nivel ”superior”, cum ar fi dezvoltarea personală sau creșterea spirituală.

Ca să explic și sintagma din titlu ”totul până la bani”, mă voi referi la nevoile de ordin superior.

Mai exact creștere personală și spirituală.

Simplu spus, în ziua de astăzi nu prea mai avem nevoi de bază acute.

Orice om cu o educație medie își poate asigura traiul zilnic dacă vrea să muncească.

Problema apare însă când vrem ”mai mult”… Ce inseamnă să vrei mai mult?

Mai mult înseamnă de regulă AMBIȚIE

Reclamele TV, ziarele, filmele și programele de știri, vedetismele din show-biz și politica ne transmit prin toate mijloacele că a fi mai bun, mai mare, mai tare, mai bogat sau mai frumos decât ceilalți e un lucru bun.

În consecință, începem să credem că a avea ceva mai mult, mai bun, mai frumos sau mai special decât ceilalți este o virtute.

Ce rol joacă banii în toate astea?

Banii sunt cea mai la îndemână măsurătoare a lui ”mai mult”, ”mai bine”, ”mai frumos” ori ”mai special”….

În consecință, dacă îmi alimentez AMBIȚIA de creștere cu aceste modele și îmi măsor această creștere în bani, este foarte simplu să devin obsedat de evoluția mea financiară și dezinteresat de succesu celorlalți.

Mai mult, când succesul lor pare să îl împiedice pe al meu, voi fi foarte înclinat să mă descotorosesc de aceste ”elemente” perturbatoare care de fapt mă împiedică să îmi ating scopurile… … ușor ușor,…

Cu această atitudine mă voi transforma într-un pachiderm social care calcă în copite straturile cu flori ale vecinilor în drumul său triumfal către adăpătoarea din spatele curții.

Voi ajunge să repet senin și cu ”destulă detașare” o celebră replică de film: ”It’s nothing personal… just business…”

Consecința?

În afară de ”pagubele colaterale” pe care astfel de oameni le lasă în urma lor ca pe nişte victime inerte întinse pe caldarâm… există o consecință emoțională pe care eu bănuiesc că ei înșiși o trăiesc.

Este vorba de conflictul între ambiția personală satisfăcută și nevoia de emancipare spirituală … nesatisfăcută.

Nu poți în același timp să îți satisfaci ambițiile pe spinarea celorlalți și să îți satisfaci și nevoia spirituală de servire a celorlalți.

E o contradicție în termeni!

Așa apare conflictul interior de care vorbeam mai sus: între ambiție și contribuție… între nevoia naturală de creștere și cea la fel de naturală de servire.

Când oamenii se concentreză prea mult pe ei înșiși ajung să nu le mai pese de ceilalți

În realitate însă, suntem umani tocmai pentru că ne pasă de ceilalți iar această nevoie se va manifesta în același individ care inițial a fost orbit de propria-i ambiție (dacă persoana respectivă evoluează).

Un astfel de conflict interior este după opinia mea cea mai dificilă încercare prin care poate trece un om care vrea într-adevăr să se maturizeze.

Este foarte ușor să îți găsești scuze și avocați ai propriei cauze pentru a îți justifica ambițiile și a ignora ideea de servire (şi implicit să te opreşti din evoluţie).

Un număr uriaș de oameni fac exact asta. Clasa politică este probabil cel mai bun exemplu!

Un alt exemplu e dat de unii oameni de afaceri care se complac la nivelul ambiției acumulând tot mai mult și nedăruind mai nimic.

Ca mai apoi să constate în final că se simt nefericiți și singuri…

Ei continuă însă să fie prea ocupați cu creșterea business-ului propriu ca să mai dea atenție sentimentului de neîmplinire care îi cuprinde…

E păcat…

E păcat mai ales prin prisma potențialului bine pe care l-ar putea face lumii din jur concentrăndu-se și pe contribuție, nu doar pe creștere.

În acel moment începe să dispară prioritatea ”muncesc pentru banii mei” și apare o altă prioritate: ”creez pentru binele comunității și al meu personal” ”Mai mult pentru mine” devine ”mai mult pentru noi’‘.

Astfel echilibrul dintre mine și noi, fie el măsurat în bani sau nu, este cea mai bună sursă de pace interioară.

Nu vreau să par exagerat de filosofic în explicații, așa că mă rezum pe final să îți dau o sugestie.

Evaluează-ți propriile reacții atunci când ești pus în fața oportunităților financiare grase …

Ești tentat să strângi rândurile alături de oamenii din echipa ta, sau mai degrabă să îți încasezi partea și să pleci?

Oricare ar fi decizia, amintește-ți că nu ești singura persoană implicată în ea.

Ori de câte ori simți că ai de luat o decizie care îi afectează pe ceilalți, dă-le posibilitatea să își spună părerea.

Nu întoarce spatele.

Nu te comporta ca și când ai fi singura variabilă din ecuație.

Şi nu te amăgi că ești cea mai importantă variabilă din ecuație…

Când te afli într-o relație de prietenie, de cuplu sau de business, ești la fel de important ca partenerul tău.

… Nu ”mai important”.

Așa că fă un lucru simplu:

Ia decizia și apoi comunic-o astfel încât să îi dai și celuilalt posibilitatea să se replieze.

Vei constata că împreună puteți găsi o soluție care să îi mulțumească pe ambii parteneri.

Experiența de viață îmi spune că întotdeauna există o astfel de soluție, cu condiția ca încrederea în relație să se fi păstrat, iar asta e treaba ambilor parteneri.

Degeaba un partener de cuplu dă vina pe celălalt că nu e demn de încredere…

În realitate, cel care acordă încredere este și el responsabil să îl atenționeze pe celălalt, la momentul potrivit, că încrederea i-a fost șubrezită.

Spun aceste lucruri cu smerenie, nu cu infatuare.

Dacă mă uit înapoi, pot găsi și eu în trecutul meu exemple de comportament imatur sau de nedreptăți pe care le-am făcut altora din pură neglijență.

Și tocmai de aceea îndrăznesc să vorbesc atât de direct despre rupturile relaționale.

Pentru că știu cât de important este să închei relațiile de parteneriat cu o strângere de mână în prelungirea inimii fiecărui protagonist.

Când faci asta, îți păstrezi integritatea și păstrezi și integritatea relației.

Dar mai dai și un excelent exemplu de maturitate… mai ales atunci când miza e una măsurabilă financiar…

Oamenii imaturi părăsesc corăbiile care i-au găzduit (relațiile) la fel ca șobolanii, când simt că se apropie furtuna.

Oamenii foarte maturi, adică liderii autentici, rămân pe corabie precum căpitanii.

Dacă au de părăsit corabia fac acest lucru atunci când furtuna a trecut sau atunci când tot echipajul a ajuns în siguranță în port.

Asta e diferența dintre a fi matur și a fi doar ambițios

Asta e diferența dintre oamenii cu spirit nobil și oamenii care doar se pretind spirituali.

Repet…

E foarte dificil să treci peste propria ambiție și să o echilibrezi cu nevoia de a îi servi pe ceilalți.

Poate că este cel mai dificil prag de trecut în procesul maturizării…

Dar e cu atât mai meritoriu!

Când reușești, dovedești că ai o minte prosperă… iar în acest caz nu se mai întâmplă totul până la bani…. ci dincolo de ei…

Inspiraţie!