Un „curs” de dezvoltare personală super-eficient
La invitația unuia dintre mentorii mei de business, m-am prezentat la ora 8 dimineața la școală…
La ce școală?
La școala în care într-una dintre clase se predă copiilor după metoda ”Teach For România”.
Am avut parte de o oră de… fascinație!
Educatorul acelei clase mi-a oferit o mostră de virtuozitate profesională.
În acest articol găsești principalele mele observații. Nu voi da nume și nu voi pune poze.
Cred că mesajul e clar și fără ele.
Voi face, însă, câteva referiri la sistemul educațional clasic și la părinți, care s-ar putea să nu fie prea măgulitoare.
Intrarea
Educatorul clasei, un tânăr zvelt și plin de zâmbet și entuziasm, era deja în focul acțiunii când am intrat împreună cu directoarea școlii, pe la 8.10.
Ne-a salutat fugitiv, dar prietenos și și-a continuat ora.
„Așezarea”:
Noi ne-am așezat în spatele clasei și… a început lecția deschisă:
Primele 5 minute am avut impresia că simțurile îmi sunt suprasolicitate… și vizual, și auditiv și emoțional.
Parcă intrasem într-un stup de albine ce tocmai aflaseră că pajiștea cu flori fusese cosită și nu mai au de unde să procure miere…
Cei 20 de copii vorbeau pe rând,… simultan,… doi câte doi,… stând în bănci,… ieșind din bănci,… mergând spre educator,… schimbând locurile între ei, etc…
Unii purtau uniformă, alții nu.
Unii erau în lumea lor interioară de gânduri și emoții, alții erau prinși în jocul interacțiunii cu ceilalţi copii…
Observarea
După câteva minute am început să mă obișnuiesc cu atmosfera și să îl observ pe cel din față.
Era clar că știe ce face. Exercita un control dinamic al copiilor din sală, specific unui educator cu experiență.
Era când jovial, când autoritar… când grijuliu, când ferm, când atent la nevoile unui copil, când „ignorant”, pentru a-și întoarce apoi atenția ca recompensă pentru același copil neglijat inițial.
„Îmi place”, mi-am zis!
”Acest tânăr inimos chiar știe ce face… Dar totuși… de ce sunt copiii atât de neastâmpărați?”
Clarificarea
Parcă auzindu-mi gândurile, directoarea școlii s-a întors către mine și mi-a explicat că acea clasă era una dintre cele mai dificile și că dascălul chiar face o treabă excelentă cu acei copii.
Mărturisesc: am privit în următoarele minute dinamica dintre elevi şi profesor din această perspectivă și mi-au dat lacrimile.
Omul acesta nu numai că dădea dovadă de profesionalism.
Omul acesta făcea acest lucru pentru o clasă de copii care avea cea mai mare nevoie de profesionalismul lui.
E ca în viață!
Adevăratele momente fericite sunt cele în care cel ce dăruiește și cel ce primește au aceeași măsură a valorii… adică cel ce dă poate da pe măsura nevoii celui ce primește…
Știam din acea clipă că „îmi făcusem ziua” începând-o în acest fel, dar lecțiile aveau să continue pentru mine.
Am schimbat „lentila” prin care priveam și m-am uitat cu mai multă atenție la copii.
Despre stilurile de învăţare
Cel puțin 3 dintre cei aproximativ 20 de copii mi s-a părut că au un nivel de concentrare apropiat de zero.
Se bâțâiau pe scaun non stop, își deranjau colegii, se întorceau în bănci, plecau din bănci, se suceau, se învârteau…
Deși era evident că deranjau întreaga clasă, nu am văzut niciun fel de grimasă ori semn de reproș pe fața sau în ochii dascălului.
Am văzut muuuuuuuultă flexibilitate!
Pentru mine era evident că unii dintre copii au stil de învățare kinestezic, ceea ce îi face să răspundă la metode de predare focalizate pe acțiune (exerciții, activități fizice, etc.).
Fiind o oră de limba română, predarea era preponderent auditivă și vizuală (cuvinte scrise pe tablă), însă domnul dascăl a introdus elemente variate în predare.
Mi-a plăcut în special momentul în care le-a cerut copiilor la finalul orei să scrie pe nişte omuleţi de zăpadă decupaţi din hârtie câteva concluzii, ca recapitulare.
Despre „câmp” (energia grupului de școlari)
Sunt obișnuit să vorbesc în fața grupurilor mici sau mari de oameni și am avut parte de multe grupuri provocatoare.
Ca să explic dinamica unui astfel de grup, în meseria mea folosesc cu trainerii şi speakerii pe care îi instruiesc noțiunea de „câmp energetic al grupului”.
Le spun discipolilor mei că un „câmp” bun pentru învăţare este acela care nu fluctuează foarte mult, adică este stabil. Un câmp stabil se obține atunci când majoritatea celor din sală sunt atenți în același loc (la trainer, la temă, la exercițiile care se fac, etc.).
Ei bine, în sala de clasă în care am fost, numai câmp stabil nu era…
Când dascălul punea o întrebare unui copil și îl încuraja nonverbal să dea răspunsul, cele 5-10 secunde de interacțiune într-o parte a sălii făceau ca cel puțin 3-4 copii să se plictisească și să își mute atenția, deranjându-i și pe ceilalți.
În mod „natural”, asta se întâmpla mai ales în spatele educatorului, acolo unde el avea cel mai puțin orientată atenția.
Singurele momente de acalmie (mi s-a părut mie) au fost cele în care toţi copiii scriau ceea ce era scris şi pe tablă (deşi cuvântul „toți” este cam pretenţios…)
Nu-i nimic…
Dascălul se întorcea în partea cealaltă a sălii după ce îşi termina interacţiunea cu unul dintre copii şi continua cu ceilalţi…
Un șut în fluierul piciorului
La un moment dat, un băiețel din rândul doi s-a ridicat din bancă, s-a dus la banca unui vecin și i-a tras un șut în picior.
Cel atacat s-a ridicat prompt și i-a răspuns cu aceeași monedă.
Totul s-a petrecut în timp ce profesorul era cu spatele și scria la tablă.
Când dascălul s-a întors, copilul atacator a arătat cu degetul către cel care i-a întors lovitura și a strigat „M-a lovit!„.
Priveam uluit această precizie elvețiană cu care copilul agresor a orchestrat scena.
Educatorul a ignorat pârâciosul și a mers mai departe cu lecția, ceea ce mi s-a părut o abordare corectă în condițiile date (nu văzuse).
Mi-a rămas, însă, viu în minte momentul… și mi-a crescut admirația pentru munca omului de la catedră.
„Eu am ridicat prima mâna!„
Un alt moment interesant de decupat din acea oră a fost răspunsul la una din întrebările dascălului.
Au ridicat mâna 3-4 copii. Cel numit a răspuns corect și lecția a curs firesc mai departe…
Numai că… fetița din ultima bancă ridicase prima mâna și i s-a părut nedrept că nu a fost numită.
Consecința?
A început să repete mecanic, cu voce plângăcioasă, în următoarele 3-4 minute, că ea a ridicat prima mâna.
Inițial dascălul a ignorat-o, apoi i-a dat prilejul să răspundă la altă întrebare… apoi a ignorat-o din nou… și tot așa…
Priveam uimit câtă energie era nevoie să consume domnul educator numai pentru a satisface nevoia de atenție a unui singur copil frustrat că nu a dat el răspunsul…
Şcoala trecutului, sechelele prezentului…
Nu m-am putut împiedica să compar ceea ce vedeam în timp real, cu dascălii de modă veche pentru care copiii care stăteau „smirnă” la clasă reprezentau semnul cel mai elocvent că sunt… „cuminți”.
Am trăit în acel model şcolar şi pot spune cu mâna pe inimă că, mai ales pentru copiii cu stil kinestezic de învăţare, este nepotrivit.
Să fii pus să stai nemişcat, cu mâinile la spate, ca metoda de ”a fi atent”, este pentru copilul care învaţă kinestezic echivalent cu a-i cere unui vizual să citească o carte pe întuneric.
Mărturisesc că eu resimt şi acum, după mai bine de 30 de ani, momente în care obiceiul vechi de a sta nemişcat atunci când învăţ ceva, mă face să mi se blocheze mintea…
De ce?
Pentru că uit să mă ridic de pe scaun și să fac pași. Mintea îmi joacă feste și îmi inoculează gândul că dacă mă mișc, pierd ceva…
În realitate, cele mai bune idei îmi vin când ascult materiale audio în mers, când urmăresc lecții video în timp ce fac mâncare sau când citesc și apoi fac plimbări scurte în care ideile mi se repoziționează în cap.
Cel mai bine îmi clarific mintea și ideile noi atunci când le restructurez în scris ori când le predau altor oameni…
Toate acestea sunt modalități de lucru combinate pe care școala trecutului fie nu le are, fie le dozează prost…
Ce am văzut, însă, în această lecție deschisă mi-a dat speranță! MARE!
De ce?
Pentru că sunt absolut convins că funcționează!
Școala viitorului și învățarea multisenzorială strategică
Eu cred că lecțiile predate variat, așa cum am văzut în acea oră, la care se adaugă o ALIANȚĂ între dascăl și copii, bazată pe respect reciproc, este sistemul de care copiii noștri au nevoie în viitor.
Din când în când, domnul dascăl le arăta copiilor pe perete, deasupra tablei, un set de reguli la care făcea referire („ne respectăm”, ” vorbim pe rând”, etc.).
Totul se întâmpla în manieră dinamică și cu zâmbetul pe buze, nu ca o impunere, iar copiii răspundeau pozitiv la asta.
Era clar că știu acele reguli.
Era clar că acceptaseră acea cultură de grup și că nu o încalcă pentru că o refuză ci, mai curând, din neatenție.
Mai demult, un prieten din SUA mi-a povestit despre un mentor de-al său care spunea despre angajații din companie că au nevoie să îndeplinească două criterii: „Competence & Fit To The Culture”.
Adică, să poată face ce e de făcut și să respecte un set de reguli de conduită care formează cultura companiei.
Eu cred că și la copii este la fel.
Ei sunt perfect capabili să învețe noi competențe și sunt perfect echipați să respecte niște reguli odată ce le-au acceptat.
Aceste reguli, însă, intră treptat în conştiinţa unui grup!
La fel se întâmplă şi la oamenii mari.
E nevoie de ani de zile până când valorile scrise pe pereţii sediului unei firme sau regulile de comportament sunt îmbrăţişate de majoritatea celor care lucrează acolo.
Abia atunci putem vorbi de o cultură stabilizată.
De aceea, e nevoie de o strategie pe termen lung de implementare a culturii, nu de impunerea ei.
Cât despre învăţarea multisenzoriala, pentru mine asta înseamnă să respecţi unicitatea fiecărui om în devenire, adică a copilului din clasă, și să creezi metode variate de predare, potrivite și pentru stilul auditiv și pentru cel vizual și pentru cel kinestezic.
Ca dascăli, dar şi ca sistem şcolar, este necesar să facem asta dacă vrem oameni maturi în rândul tinerilor pe care îi creştem.
Ce lipsește ca să se întâmple asta?
Mai multă competență și o mai bună orientare culturală din partea a două personaje cheie: dascăli și părinți.
Eu cred că dascălii au nevoie să învețe cum să fie dascăli, iar părinții au nevoie să își asume responsabilitatea de părinți și în timpul școlii.
Dascălii din sistemul TFR fac prima parte! Restul, cred că pot învăța de la ei.
Și în cazul părinților avem situații diferite…
Să îmi fie iertată franchețea, dar cred că unii părinți aruncă în cârca școlii responsabilitatea educației în cele 4 – 6 ore cât școala le preia copiii.
Nu spun că o fac toţi şi nici nu cred că cei care o fac sunt conştienţi de asta…
Am întrebat-o pe directoarea şcolii de ce nu toţi copiii au uniformele pe ei, dacă tot avem această regulă în şcoală…?
Mi-a spus diplomatic că mai depinde şi de părinți…
Nu am insistat cu alte întrebări. Știu că explicațiile pot fi cât se poate de legitime.
După oră am vizitat, însă, și alte clase, în pauză. În acele clase toți copiii purtau uniformă.
Deși era pauză, atmosfera din acele clase era chiar mai armonioasă decât în timpul orei la care asistasem…
Am realizat atunci că tocmai văzusem o clasă dificilă, condusă magistral de un dascăl dăruit, dar și instruit.
Lecția deschisă cu părinți
Directoarea școlii s-a purtat foarte frumos cu mine.
Mi-a arătat cum e organizată școala, ce investiții a făcut și cum a crescut calitatea actului educațional.
Se vede cu ochiul liber că are rezultate, în pofida slalomului pe care îl are de făcut (ca orice director de școală) printre obstacolele puse de rigiditatea sistemului de învăţământ.
La despărțire, am întrebat-o ce părere are de ideea ca părinții să asiste la clasă așa cum am asistat eu.
Mi-a răspuns diplomatic că i se pare o idee bună dar trebuie să li se pară și părinților…
Sunt de acord cu ea!
Cred că părinții ar fi ȘOCAȚI să vadă ce efort implică o oră de predare la o clasă cu copii neatenți.
Îmi imaginez că după o astfel de experiență cel puțin 20% dintre părinți s-ar responsabiliza și și-ar schimba viziunea despre rolul lor de educatori acasă.
Sper că efectul să fie unul benefic în ceea ce privește relația cu copiii și profesorii.
Profesorii ar primi mai mult respect și încredere din partea părinților.
De fapt, aș merge mai departe și aș spune că la o astfel de lecție deschisă ar trebui să participe și părinți care au copii în clasele mai puțin dificile.
Și pentru ei, ar fi o experiență de învățare cu același efect…
Știu că această idee pare utopică, dar există și alternative.
De exemplu, dacă nu participă la o lecție deschisă, poate vizionează un film documentar care să pună în imagini observații ca cele pe care le-am prins eu în acest articol…
Toată lumea ar avea de câștigat!
Teach For România (TFR)
Sistemul TFR a ajuns recent la noi, prin inițiativa inimoasă a unor oameni care cred că educația se poate face și altfel.
E un sistem provenit din SUA și se bazează pe munca de servire a unor tineri absolvenți de școli înalte care, în loc să își clădească o carieră profesională cât mai repede, aleg să își consolideze dezvoltarea personală educând copii.
Sunt absolut convins că este una dintre poveștile de mare succes în care toate părțile câștigă:
Câștigă copiii, pentru că sunt educați bine indiferent de nivelul la care se află.
Câștigă școala, pentru că poate educa și copiii care au cea mai mare nevoie de educație.
Copii ce provin din familii defavorizate sau copii mai puțin educați acasă, copii obraznici, copii cu alte stiluri de învăţare decât cele acoperite de școala tradițională.
Câștigă dascălii, pentru că, după o astfel de experiență, înveți ce înseamnă cu adevărat să fii un lider!
Mi-e foarte greu să îmi închipui un sistem de dezvoltare personală accelerată mai performant decât experiența acestor dascăli.
Pur și simplu, după câţiva ani în acest sistem ajungi la un nivel de flexibilitate în comunicare și la un nivel de inteligență emoțională greu de egalat.
Cum am arătat mai sus, câștigă părinții, pentru că înțeleg munca de dascăl și își consolidează respectul și încrederea față de dascăl și rolul său.
Mai multe detalii despre povestea TFR poți găsi aici:
Cine știe… poate te inspiră să devii unul dintre profesorii lor transformaționali!
Eu unul m-am oferit să îi ajut cu tot ce știu pentru că munca lor corespunde valorilor mele și misiunii mele.
Pentru început, îi voi ajuta profesorii TFR cu idei de predare și metode tipice educației experiențiale pentru că sunt absolut convins de un lucru, în urma lecției la care am asistat:
Succesul gestionării unui grup de elevi ca cei pe care i-am văzut este dat de numărul de instrumente și metode pe care profesorul le stăpânește.
